Cred că e un moment, și poate nu singular, în viața oricărui bărbat. O fi o genă ceva, eu aș spune că e undeva acolo, în sentiment, ca o împlinire, ca o petală, ca o pată de culoare...

Azi este ziua de căsătorie a părinților mei. Și m-au sunat să vadă ce mai fac, m-am gândit și eu mai devreme că nu am vorbit, dar am spus că, lasă, oricum vor suna. M-au întrebat ce e azi și atunci am realizat că uitasem complet. Că azi nu mi-am amintit, nicio secundă, că e ziua lor...
Dar nu s-au supărat, au spus că ei înțeleg să le am și eu pe ale mele...

Aceste trei interpretări mă fascinează...

Am intrat pe youtube și acesta era primul clip, adică mi-l propuneau ei, să mă uit. Ei bine, l-am văzut și l-am simțit adânc. Minunat, sunt oameni și această alăturare a lor, pune foarte bine în evidență contrastul diferențelor. Este păcat să avem la îndemână aceste resurse și să nu realizăm, să nu ne schimbăm...

E minunat cum se pot manifesta sentimentele... El a scris 29 Palms, ea a scris Song Instead of a Kiss. Au fost într-un turneu împreună, ajungând și în Twentynine Palms, California. Desigur, sunt zvonuri care circulă pe internet, ei nici nu au confirmat și nici nu au dezmințit că ar fi fost o relație mai mult decât amicală între ei.
Despre ea se spune că ar fi renunțat pentru a-și continua cariera pentru care a muncit foarte mult. Lucru sugerat destul de clar și de melodie.
În ceea ce privește piesa lui, sunt foarte multe trimiteri către locul respectiv, iar versul cu radioul este mult prea evident. Mi se pare firească o astfel de compoziție, gândindu-ma la ceea ce ar putea simți, ascultându-i întâmplător vocea, la radio, mai ales cand ea canta Black Velvet, spre exemplu...
Au rămas aceste piese superbe și probabil povestea din inimile lor...

I've got my mojo workin', but it just won't work on you...

Nu că ceva ar fi mai corect acum, sau că lumea aceasta nu e aceeași, un imens oximoron, care, în expresia cea mai acută a hilarității, pică pe seama noastră, dar nu se mai prea văd. Concentrarea le-a pierdut coordonatele și acum rămân ca o existență marginală... nesemnificativă...

Poate părea cam naiv ceea ce spun, îmi imaginez variante pe tema ”Uite-l și pe ăsta, crede că dacă e îndrăgostit o să îl ajute cu ceva când o să ne ocupe rușii...”. Eu cred în romantism și cred în sentimente. Cred că ele ne conduc existența. Fundamental vorbind, ele stau la baza oricărui comportament. Pot fi esențiale, inclusiv prin absență. Le văd precum ceva izbăvitor, mai presus de orice forță.
Ideea e că sentimentele nu trebuie confundate cu ipocrizia. S-a ajuns la punctul în care toți își cam bat joc de ele, și ne-au fost inserate aceste clișee în minte, încât ajungem să cădem foarte ușor în păcat... Marketing și atât. Cred că absența sentimentului este cea care determină abundența manifestărilor.
Nu îmi permit să generalizez, spun de niște medii, așa cum le văd eu, fără să fi aprofundat...
Trăirile acestea pot lua forme de neimaginat, tocmai de aceea este o impostură să analizez atitudini. Dar în același timp, e și întrebarea: dacă am iubi toți cum ne lăudăm, de unde ar fi dezastrul acesta?

Aș spune că e ceva pur, aparte.

Dar cu atât mai ușor aș putea părea clișeic, ipocrit. Este un cerc vicios, din care poți ieși doar dacă nu intri. Revelația nu se transmite, nu se poate descrie și nici nu poate fi creată o rețetă de atingere a ei. Are loc și ne dăm seama.

Lucrurile acestea sunt doar pentru noi, trebuie să le trăim în sinea noastră, să le gustăm din proprii ochi, din minunea îmbinării.

În continuare, sună clișeic. Acest clișeu a ajuns să includă și adevărul, tocmai pentru că adevărul se cunoaște doar la nivel micro, mini.

Pot să închid ochii și să zâmbesc...