Nu tristeţea care m-a coplşit îmi provoacă această stare bolnăvicioasă, ci faptul că mă simt neputincios. Simt că nu pot face nimic important, care să conteze... Sunt legat de propria-mi pasiune, focul ce mă arde, mă şi ţine în loc...

Degeaba mă văd, mă doresc alături de ea, dacă toate se sparg în primul pas, în prima conştientizare a realităţii...

Şi uite aşa se adună în mine cărbuni care abia aşteaptă să ardă, să lase loc unei noi generaţii... unei noi ere... Se adună acolo, se aprind repede şi sunt stinşi la fel, fără nicio şansă pentru mine, cel care ingheaţă şi tremură...

Simt că îmi retrăiesc adolescenţa... şi nu cu mintea naiva şi firava de atunci, ci cu neputinţa dintre ceea ce simt şi ceea ce inţeleg...
Pana la urma, nici eu nu stiu daca intre deznadejde, deziluzie si frumuseţea de a cunoaste, de a constata ca dupa ceva timp nu i-ai perceput altceva decât ochii si chipul... mai poate fi o continuare...
Parcă totul se sparge în bariera spaţiului, pe care gândul a depaşit-o în zbor şi simţul o cere drept scânteie...
Vreau, când te văd, să te cuprind în braţe...

Aș vrea să îi fixez privirea o noapte întreagă. Să urmăresc tot șirul întrebărilor și al răspunsurilor, să mă leg de ea, ca de mine.

Mă întreb ce i-aș putea oferi, să îi placă, din firea mea obosită, din viața mea însetată de sens. La ce i-ar folosi zâmbetul meu, trupul meu, cuvintele mele rostite și mai ales cele nerostite, gândul meu si cugetul meu, sufletul ce-mi animă pasiunea?

Cum să își croiască ea drum printre ele și mai ales unde să se stabilească. Desigur, ar putea, îmi pare că i-ar fi chiar ușor, dar niciodata nu poți cunoaște frumusețea unui loc dacă nu dorești, dacă nu ești dispus, dacă nu te atrage.

E o nerozie, e o nerozie sa cred, dar e așa bine când simt... Zilele mi se colorează cu soare și singurătatea cu imagini...

Îmi place, o simt în mine... o divinizez! E ca o întâmplare, e ca o aşteptare, e ca o amintire. O vreau, o simt, o cer, o sper!
Sunt prea multe cuvinte, prea multe pentru sufletul meu tacut, pentru inima mea slaba... Cedez. Nu e bine, dar nu mai pot lupta cu firea, cu nemernicia ei.

Am văzut în metrou nişte ochi ameţitori. O privire mare şi neagră... nişte ochi precum infinitul nopţii. Nu mă puteam abţine, îi priveam şi îngheţam. Era un adevăr în ei, o certitudine, era întreaga lume ca o imagine panoramică, timpul cu lipsa lui de regrete şi îndurare, neiertătoarea cruditate a firii.
Am simţit atunci că dacă m-aş îndragosti, dacă aş iubi astfel de ochi, m-aş pierde, mi-aş vinde sufletul ca pe un nimic... e prea bine spus "ochii şi sprâncenele, astea fac dragostile".
Îl ascultam pe Lord, cu tipa aceea minata la voce, simţeam că levitez. Era o combinaţie genială, un echilibru. Atunci i-am revazut, am simţit acea privire. În caldura copleşitoare a acelei muzici m-am lovit de universul ochilor aceia trecători. Din acel moment concertul a fost pentru mine un vis. Eram în transă, muzica se spărgea în mii de bucăţi care mi se înfigeau în conştient, dezmembrându-l.
Cred ca acel concert a fost pentru sufletul meu. A fost ca şi cum l-ar fi pregătit pentru mine... a fost una din puţinele seri în care m-am simţit confortabil în singurătatea mea.

N-ar fi niciun regret pentru șansa ca nu ți-a fost oferită, dacă nu ar fi sentimentul unei posibile reușite. Lipsa ințelegerii transforma orice decizie, orice fapt, într-un mister care doare. Să nu înțeleg ceva ce mi se înâmplă e parcă tristețea cea mai mare, deoarece sunt niște sentimente, niște senzații care rămân suspendate undeva, își pierd orice conexiune, își pierd orice credință.

Rațiunea este cea care poate ține sufletul ca într-un ghips, îl poate susține, să nu se deformeze, să nu se macine. De aceea, unde nu există sau unde nu se poate aplica rațiunea, sufletul devine haotic, emoțiile devin năucitoare.

A fost ușor să greșesc... și îmi e greu să mă iert.

Cât despre a recupera...

Mi se pare foarte ciudat ca acum, la vârsta aceasta, când mă cred şi simt mai matur, mai stăpân pe mine, să am senzaţiile şi emoţiile din liceu. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă atunci îmi erau mai familiare, ştiam să le fac faţă. Acum sunt agitat, impusiv, nerăbdător... şi nu e bine!

Cred că maturizarea e un fel de a deveni mai apt pentru chestiile dure, pentru greutăţi şi mai incapabil de ceva frumos. Exact cum spune Vlahuţă "Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde, Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde, Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă, Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă, În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală, Sub imensa şi eterna armonie generală?..."

Pentru a zbura, îmi trebuie aripi şi dacă nu am, mi le voi creşte...