Primele gânduri sunt ale serii trecute... prea mult alcool, prea multă dorință... de la un punct nu mai există o certitudine... nicio legătură între vis și realitate...
Nu mai stiu dacă ne-am iubit sau dacă am dormit îmbrățișați în carapacea noastră spirituală... Parcă mai simt gustul amărui al frumuseții tale... atingerea dragostei ce ne-o purtăm precum un veșmânt a ceea ce e mai presus de oameni...
Simțurile au o coagulare ce tinde spre o greață mizerabilă, acompaniată de dizgrația locului ce ma aduce într-un cadru dostoievskian, un Martin Eden fad, șters...
Press-cafeul de pe masă împrăștie singura sclipire a dimineții... motivul pentru care măcar un ochi merită deschis, cu riscul avalanșei pântecului amenințător...
Sfârcul care îi iese din cămașă pare singura cale de a mai închega ceva din ziua ce începe...
Este tăcută și indispusă... urăște să facă prima cafea, la fel cum îmi urăște rătăcirile străine prin ființa ei absolut-dezirabilă...
Îi ating buzele cu un surâs, iar ochii ei mă iartă cu înțelepciunea femeii care iubeșe bărbatul...